Jazzul precum politica

De multă vreme jazzul a renunțat să se mai opună culturii dominante
de John Hale

Deja celebrul articol al lui Justin Moyer din Washington Post a provocat multă ostilitate, și pe bună dreptate. La urma urmei, este o scriere de calitate îndoielnică.

Pornind de la tradiția Stângii politice de a adopta jazzul, am putea simți că merită să reacționăm la acest articol. Însă adevărul e că jazzul a renunțat la critica față de cultura dominantă și nu a mai manifestat de foarte multă vreme vreo atitudine revoluționară sau cât de cât reformistă. Orice îndoială față de asta ar fi spulberată de o vizită la Lincoln Center, cu zidul de reclame al corporațiilor care sponsorizează jazzul, urmată de o vizită la clubul Coca Cola al lui Dizzy, cea mai importantă sală de concerte a centrului.

Faptul ca Stânga politică își pierde afinitatea pentru jazz nu e o problemă: multe alte stiluri muzicale pot umple acest gol și se poate dezbate daca ele reușesc într-adevăr o critică politico-economică radicală sau dacă această critică ar avea vreo importanță.

Problema jazzului este că foarte puțină lume de stânga, dreapta sau de centru a rămas interesată de el sau de meritele sale estetice, politice sau de altă natură. Moyer este o excepție: îi pasă destul de mult încât să ne explice de ce a încetat să îl mai stimuleze intelectual sau emoțional.

Are dreptate când explică distrugerea jazzului prin consensul necritic cultivat de generații despre măreția sa, certificat de o grupare respectabilă pornind de la influentul muzicolog reacționar Joseph Kerman, funcționarul CIA Henry Pleasants și ajungând la activistul libertarian Nat Hentoff sau naționalistul de culoare Amiri Baraka (nemaipomenind de însuși maestrul triangulării, Bill Clinton). Din punct de vedere instituțional, statutul jazzului este susținut de sus în jos prin: premii MacArthur, burse profesorale, documentarul Ken Burns, sprijinul nonprofit și corporatist șamd.

Practica necontenită a consacrării oficiale face superfluă și chiar riscantă judecarea oricărei piese, concert sau artist. Ascultătorii devin nerăbdători să zică ce cred de fapt despre această muzică. Și numai un idiot poate spune că jazzul e plictisitor și autosuficient. Machiavelli spunea că politicienii ar trebui să prefere frica publicului față de dragostea lui, însă asta este o condamnare la moarte pentru orice formă de manifestare artistică.

Moyer pune punctul pe i când atacă argumentul tabu implicat aici: nu tot ce este muzică improvizată este de apreciat. Într-adevăr, improvizația a produs muzică extraordinară, însă de asemenea a și stresat grav publicul de-a lungul vremii. Și, luând în considerație cultul improvizatorului susținut de generații de intelectuali rasați, publicul nu comentează, însă votează prin absență – refuză politicos invitații la Village Vanguard, la concertul unei legende a jazzului sponsorizat de o universitate sau al unei trupe locale care “atacă” repertoriul standard la o pizzerie sau la cafeneaua de la colț.
___________

În prima parte a anilor ’80 am concertat cu câteva nume grele din San Francisco și New York și încă mă consider muzician de jazz, ce-i drept cu un statut profesional mai mic.

Am încetat să mai susțin concerte de jazz – cel puțin cele “pe bandă rulantă” cu care eram obișnuit – pentru motive din cele observate de Moyer. În primul rând era folosirea improvizației pentru a ascunde lipsa de aranjare și de inspirație a temelor, aproape întotdeauna pentru una-două instrumente de suflat plus “secție ritmică”. Un prieten percuționist asemuia produsul cu “șofatul unui autobuz”: suflătorii, pianul, basul și/sau bateria aliniați să “bage acordurile”.

Aura improvizației era un pretext care masca monotonia acestei formule prezente pe zeci de mii de concerte si înregistrări. Criticul Whitney Balliet al publicației The New Yorker a fost cel care a trasat notoriul semn de egalitate între jazz și “sunetul surprizei”, însă în prezent tinde să devină chiar opusul – focalizându-se pe o audiență de “jazzbros“, o frăție care se află din punct de vedere temperamental, intelectual și, probabil, politic la antipozi față de beat-nicii marginalizați cu spirit aventurier ai epocii de aur a jazzului de acum o jumătate de secol.

Moyer nu este de acord cu scoaterea versurilor din repertoriul standard al jazzului. Nu îi pot da dreptate aici. Cu excepția câtorva textieri notabili precum Cole Porter si Yip Harburg, nu am nimic împotrivă să văd debarasate stânjenitoarele si banalele chemări de iubire. Adevărata problemă este aceea că muzicienii care nu dau vreun semn că ar fi cunoscut vreodată aceste versuri ating de multe ori comicul neintenționat.

Apogeul ignoranței a fost atins de legendarul saxofonist Joe Henderson, care a inclus piesa “Without a Song” într-o secvență clasică dedicată mișcării “Black Power” care era la modă în acei ani. Câteva titluri de pe album sunt “Power to the People”, “In Pursuit of Blackness”, “If You’re not Part of the Solution, You’re Part of the Problem” și “Black is the Color”. Este foarte nepotrivit în acest context rasismul lui Jim Crow din al doilea vers: “A darky’s born/ but he’s no good no how/ without a song” (S-a mai născut un negru care nu face două parale dacă nu cântă…).

Henderson nu este câtuși de puțin singular între muzicienii de jazz prin indiferența față de stupiditatea și, mai rău, misoginismul si rasismul specifice vremii în care jazzul s-a născut. Ar trebui să conteze? Poate că nu. Dar asta nu înseamnă că muzicienii sunt mai presus de orice critică. Și jazzul ar trebui să încurajeze critica din partea celor care îl ascultă. Primejdia cea mai mare a jazzului este că a pierdut deja interesul marelui public.
___________

În fine, merită privit în perspectivă atacul lui Moyer. Să luăm fiecare din criticile lui: “plictisitor”, “supraevaluat”, “prăfuit” șamd. Dacă este așa, cea mai rea consecință este că un număr de muzicieni primesc angajamente călduțe la universități, își cresc progeniturile în interiorul acestor comunități și susțin concerte ocazionale studenților si colegilor care sunt nevoiți să le sufere și să aducă nesincere complimente în schimbul unor note mari. Sunt lucruri mai rele pe Pământ. Iată câteva dintre ele:

-mortalitatea infantilă la populația de culoare este dublă față de albii non-hispanici;
-speranța de viață a unui bărbat afro-american cu studii medii este cu 14 ani mai mică decât a unui alb cu studii superioare;
-venitul mediu al unei familii de culoare a suferit o cădere istorică și este mai mic decât în anul 1984;
-șomajul afro-americanilor este dublu față de albi;
-conform NAACP, “dacă va continua trendul actual, unul din trei bărbați de culoare care se nasc în prezent vor petrece timp în închisoare”.

Cea mai evidentă concluzie citind această listă este, desigur, disprețul demonstrabil al societății pentru populația de culoare. Trebuie spus că adoptarea muzicii “negre” de către elită din ultimii zeci de ani nu a adus niciun beneficiu pentru afro-americani.

Mai precis, nu a făcut nimic mai mult decât victorii simbolice precum introducerea “Black Studies” în universități, a “discuțiilor naționale despre rasă” introduse de Clinton, precum și cea mai notabilă, alegerea unui afro-american care să prezide carnagiul capitalist în faza lui neoliberală. De fapt, a produs deservicii, pe măsura în care Stânga, în încarnarea sa vampirică a devenit din ce în ce mai incapabilă să distingă realitatea, unde s-a obișnuit să piardă de generații întregi, de simbolism, unde reușește din când în când să mai marcheze câte ceva.

Binenteles ca Moyer nu menționează nimic din toate acestea, și nu e de mirare, de vreme ce Washington Post i-a publicat articolul printre editorialele de prima pagină. Critica sa nu schimbă nimic din gusturile publicului și nici al meu personal. Dragostea noastră față de muzică, cu toate păcatele sale, va rămâne – și uite că ne-a adus aici, cât poate ea să ducă.

Halle

Traducere din Jacobin Magazine 7 septembrie 2014

John Halle este coordonator academic în teoria și practica muzicală la Bard College Conservatory din New York

Advertisements

About neumanu

new jazz exaction saxophonist producer ilegal în multe stiluri avantpop azza colombodeniro blazzaj avantjazz curtainbust santaneumann futurelectonikfolk electric vulcans zne gefumolimu cuts
This entry was posted in expectoral, gefumolimu cuts. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s